Sunt zile în care nu știi ce să spui. Te uiți la știri, derulezi un feed, citești un titlu despre o femeie undeva în lume condamnată pentru ceva ce tu faci în fiecare dimineață — să crezi în ceva, să-ți spui numele cu voce tare — și treci mai departe. Nu din indiferență, ci pentru că nu ai cuvintele. Sau poate pentru că a te opri cu adevărat ar însemna să te lași atins de ceva pentru care nu te-ai pregătit.
„Încătușată" de Mariam Ibraheem și Eugene Bach, publicată de Gold Books în 2022 în traducerea Magdei Zaharie, este tocmai genul de carte care nu îți permite să treci mai departe.
Mariam Ibraheem s-a născut pe 3 noiembrie 1987 într-o tabără de refugiați din nord-estul Sudanului. Mama ei, Zahra, era o femeie care supraviețuise pierderii părinților în Etiopia, traversase deșertul împreună cu sora ei mai mare Medina și ajunsese în tabăra Twawa — un loc în care speranța nu era un concept abstract, ci o negociere zilnică cu sărăcia, cu abuzul, cu absența oricărei garanții. Acesta este solul din care a crescut Mariam: o copilărie marcată de violență domestică, de lipsuri și de o identitate creștină declarată în mijlocul unei națiuni islamice. Combinația aceasta nu este un fundal dramatic construit pentru efect literar. Este biografie.
Și tocmai de aceea cartea funcționează diferit față de alte mărturii de credință.
Există o diferență fundamentală între a vorbi despre suferință și a o traversa. O știm cu toții, la scări diferite. Gândește-te la momentul în care un prieten îți spune că a pierdut pe cineva drag și tu, cu cele mai bune intenții, îi oferi o explicație — despre sens, despre planul divin, despre eternitate. Cuvintele sunt corecte. Poate chiar adevărate. Dar prietenul tău se uită la tine cu ochii goi, pentru că nu de explicații are nevoie, ci de cineva care să reziste lângă el în mijlocul a ceea ce nu se poate explica.
Cartea lui Mariam refuză să fie o colecție de explicații. Ea este, în schimb, o narațiune a rezistenței în corp — nu în minte, nu în teologie, ci în carne și oase. Mariam a fost arestată, judecată și condamnată la o sută de lovituri cu biciul și la moarte prin spânzurare. A născut în lanțuri. A pierdut sora și mama. A locuit în celula condamnaților la moarte. Cartea include avertismente explicite pentru cititorii care au trecut prin traume — în special legate de capitolele despre circumcizia feminină și nașterea în lanțuri. Aceste avertismente nu sunt un gest editorial de rutină. Ele spun ceva esențial despre onestitatea cu care autoarea tratează propriul material: suferința din această carte nu este filtrată, nu este îndulcită, nu este transformată prematur în lecție.
Dr. Ben Young descrie cartea ca „o epică poveste adevărată a modului în care o tânără femeie a depășit abuzul religios, misoginia și sorții potrivnici." Cuvântul „depășit" este, în context, aproape insuficient. Mariam nu „depășește" suferința în sensul în care o lăsăm în urmă. Ea o traversează — cu tot ce implică traversarea: rănire, ezitare, momente în care drumul nu se vede.
Există un moment în carte care funcționează ca un fel de axă narativă și spirituală deopotrivă. În sala de judecată, judecătorul o întreabă pe Mariam pentru ultima dată dacă acceptă Shahada — formula de mărturisire islamică care i-ar fi salvat viața. Răspunsul ei nu vine dintr-un discurs pregătit. Mariam și-a ridicat bărbia și a spus: „Numele meu este Mariam. Sunt creștină și am fost creștină toată viața mea."
Această frază scurtă este, editorial vorbind, unul dintre cele mai dense momente ale cărții. Nu pentru că este dramatică — deși este —, ci pentru că în ea se comprimă tot ce cartea a construit până în acel punct: identitatea ca act de rezistență, credința ca fapt concret și nu ca sentiment, și curajul nu ca absență a fricii, ci ca alegere în prezența ei.
Ceea ce face din acest moment un model de vindecare — și nu doar de eroism — este că Mariam nu se prezintă ca o femeie fără îndoieli sau fără frică. Se prezintă ca o femeie care știe cine este. Iar în contextul în care totul — sistemul juridic, presiunea socială, instinctul de supraviețuire — o împinge să-și nege identitatea, simplul act de a-și spune numele devine un act de integritate radicală.
Pentru cititorul care nu se află în fața unui tribunal, lecția este totuși aplicabilă: în câte momente mici, cotidiene, ne negăm pe noi înșine pentru a evita un conflict, pentru a nu deranja, pentru a supraviețui social? Mariam pune întrebarea aceasta nu prin predică, ci prin exemplu trăit.
Primele cuvinte ale lui Mariam după eliberare, consemnate de Naghmeh Panahi, director executiv al Fundației Tahrir Alnisa, au fost: „Dumnezeu este bun tot timpul." Panahi adaugă că viața și prietenia lui Mariam i-au schimbat pentru totdeauna existența. Mary DeMuth numește cartea „o poveste dezolantă și frumoasă a credincioșiei." Frank Wolf pune o întrebare pe care nu o poți ocoli: „Noi ce am face în circumstanțe similare?"
Mariam precizează ea însăși în prolog că scopul mărturiei sale este triplu: să informeze lumea despre realitatea din Sudan, să dezvăluie adevărul despre legea Sharia și să prezinte credincioșia lui Dumnezeu față de ea. Nu este o carte scrisă pentru a impresiona. Este o carte scrisă pentru a informa și pentru a mărturisi — două gesturi care, în mâinile unui autor onest, se dovedesc mai puternice decât orice retorică.
Dacă ești curios dacă „Încătușată" este pentru tine, iată un gest concret pe care îl poți face acum: caută cartea Incatusata la Gold Books, citește primele pagini ale prologului — în care Mariam explică de ce a ales să scrie — și decide dacă ești pregătit să intri în această poveste cu atenție deplină. Nu în grabă, nu între două notificări. Cartea aceasta merită un fotoliu, lumină bună și câteva ore în care să-ți permiți să fii prezent la ceea ce altcineva a trăit cu adevărat.
Uneori, cel mai profund act de empatie pe care îl putem oferi este pur și simplu să citim cu toată atenția. Iar tăcerea pe care o păstrăm față de astfel de povești costă, în cele din urmă, mai mult decât am fi dispuși să recunoaștem.
